Băimărenii își mai amintesc că la ieșirea din oraș existau mai multe fabrici unde lucrau mii de băimăreni. „Filatura”, „Maratexul” și, câțiva metri mai departe, „Faimarul”, erau fabrici care dădeau salarii miilor de oameni care lucrau acolo.
Nu era libertate de exprimare, magazinele erau goale, românii nu puteau ieși din țară, în schimb, munceau suplimentar în cinstea unor diverse evenimente politice. Se temeau să vorbească cu voce tare despre nemulțumirile legate de sistem, dar pe la colțuri toată lumea își exprima în șoaptă speranța că toate acestea se vor termina. Și acel moment a venit în 1989. Însă libertatea ne-a adus și aspecte pentru care nu eram pregătiți.
Fabrica de țesături „Maratex” s-a închis după Revoluție, la câțiva ani. Dar cei care au lucrat acolo își mai amintesc cum era viața în acele fabrici, sau de întreruperile de electricitate frecvente, de norma care trebuia realizată, dar mai ales de viața de zi cu zi. În cele două fabrici cu profil textil lucrau în special femei.
Fabrica de țesături Maratex a fost deschisă la începutul anilor ’70, ca urmare a faptului că în Baia Mare era de muncă în special pentru bărbați, care lucrau în industria minieră sau cea de prelucrare a minereurilor. Însă problema era că nu erau prea multe locuri de muncă pentru femei, astfel că o fabrică de țesături, una de confecții, o filatură, veneau să rezolve problema.
Însă, ca și majoritatea industriei românești, țesătoria s-a închis la câțiva ani după Revoluție.
Mii de băimăreni erau angajați
Fabrica a fost dată în folosință în 1972, aici lucrând peste 7.000 de angajați. Întreaga unitate avea două filaturi de bumbac, o țesătorie și finisaj chimic.
Marea majoritate a angajatelor erau tinere, fiind proaspete absolvente ale liceului de profil din oraș ori ale școlii profesionale care pregătea muncitoarele în acest domeniu.
„Terminasem liceul în 1988. Cu diploma de Bacalaureat puteam să mă înscriu la facultate, dar aveam și o meserie. Eram țesătoare calificată, aveam categoria I bază. Așa se numea calificarea mea. Și pentru că nu am intrat la facultate, singura soluție era să mă angajez acolo unde aveam pregătire, respectiv la țesătorie”, povestește Ana Roman, fostă angajată a Maratex. „Nu se putea să stai acasă, să nu faci nimic, după ce ai terminat școala, indiferent că erau liceu sau profesională. Pur și simplu nu exista această variantă pentr tinerii de atunci”, mai explică ea.
Băimăreanca, acum trecută de 50 de ani, mai povestește cum se muncea în trei schimburi în întreprindere, pe vremea comunismului.
„Eu am lucrat destul de puțin acolo, pentru că a venit Revoluția și am avut alte oportunități. Dar îmi amintesc foarte bine atmosfera de acolo. Fiecare muncitoare deservea opt războaie de țesut”, își amintește ea. Și amintirile ei continuă cu volumul de muncă, uneori exagert de mare. „Îmi amintesc că aveam fiecare o matricolă, un număr care era trecut pe foaia de la capătul fiecărui război, un tabel unde se nota câți metri de pânză s-au realizat. Eram plătiți în funcție de realizări. Nu aveam pauză de masă. Exista o firăreasă – așa se numea – femeia care le înlocuia, pe rând, pe fiecare dintre muncitoare, pentru a-și lua fiecare pauza de masă”, mai povestește femeia.
„Doar duminica aveam liber, dar nu întotdeauna. Țin minte că am muncit duminica în cinstea celui de-al XIII-la Congres al PCR și au mai fost ceva evenimente politice pe care nu mi le amintesc, dar am muncit duminica pentru a ne onora promisiunea de a crește producția”, mai povestște ea.
Zgomot infernal al mașinilor
În plus, mai spune ea, deseori erau întreruperi de electricitate. Băimăreanca mai relatează cum se întâmpla deseori să se ia curentul, uneori chiar în mijlocul nopții, iar pauzele durau de la câteva minute până la câteva ore.
„Mașinile de țesut făceau un zgomot asurzitor. În mod normal, trebuia să purtăm căști, dar nimeni nu le suporta pe urechi. O jumătate de oră după ce ieșeam de acolo nu auzeam nimic. Însă în momentele în care se întrerupea curentul, se făcea o liniște deplină în hala aceea. Dacă se întâmpla în tura de noapte, rămâneam în întuneric total. Era foarte ciudat”, își mai aminștete băimăreanca. „După ce venea curentul, abia mă dezmeticeam. Fiecare mașină trebuia repornită și reîncepea zgomotul asurzitor.”
Foștii angajați, mulți dintre ei acum pensonari, își aduc aminte de acele vremuri, de tinerețe și de mersul vieții în întreprindere. „Când ești tânăr, oriunde ai fi, atmosfera e mai frumoasă. Aveam elan, perspectivă, idei, ca pentru orice început de drum”, spune Doru Dragoș, acum pensionar, unul dintre foștii angajați.
Deși avea o poziție oarecum privilegiată, fiind artist la bază, avea o responsabilitate destul de mare. „Așa au fost vremurile atunci. Maratexul avea două posturi de contextori (proiectarea țesăturilor) disponibile. Eu realizam modelele de țesătură. E o întreagă artă și știință”, spune acum artistul pensionar. Practic, ceea ce făcea el era să creeze acele modele care, ulterior, erau imprimate pe țesături. Pânza de bumbac realizată aici era, apoi vândută, în mare parte la export. Tocmai de aceea, modelele trebuiau să fie cât mai interesante și atractive pentru clienți.
Modelele, aprobate la București
Dar cum regimul comunist nu lăsa nimic la voia întâmplării, acele modele create de el – precum și de toți cei care aveau această meserie – aveau nevoie de aprobare „de la centru”. „Desenele trebuiau omologate. Ministerul Comerțului Interior – ei practic dădeau aprobarea. Mergeam cu mapa, fiecare coleg își punea desenele și în funcție de cum erau avizate, își luau și banii. Totul ținea doar de gust. Dacă nu le plăcea, nu aprobau un desen. Era strict subiectiv”, explică el acum.
Asta, însă, era foarte important, deoarece acele desene imprimate pe țesătură erau, practic, cartea de vizită a fabricii. „De la noi (contextori, n.red.) pornea, ideile noastre se vindeau. Făceam desene pentru imprimerie, nu vindeam țesătura crudă. Iar desenul vindea sau nu o țesătură”, mai explică el.
Și pentru că totul era subiectiv, bărbatul își mai aduce aminte cu amuzament despre acele momente și de subiectivismul unei persoane care trebuia să-i aprobe modelele pentru imprimerie. „Aveam o directoare obtuză, dar avea o slăbiciune pentru bărboși. Eu pe vremea aceea eram bărbos, astfel că pe mine mă trimiteau mereu. Pentru că s-a prins șefa noastră cum stă treaba și mi-a spus: Dorule, de acuma ești abonat. Mergeam aproape lunar la București. Eram așteptat în gară, cu mapa și mă duceam cu ea la omologare”, mai povestește bărbatul, acum pictor, pensionar.
Spre norocul lui, modelele sale erau mereu aprobate, iar fabrica din Baia Mare era recunsocută pentru țesăturile deosebite pe care le realiza.
