Sunt oameni care vin și revin, iar și iar, în Maramureș, indiferent de distanța pe care trebuie să o străbată și de transformările pe care aceste locuri le-au cunoscut. În ciuda modernizării, a pierderii inocenței și a faptului că unele tradiții supraviețuiesc doar ca spectacol sau ca subiect de propagandă, Maramureșul continuă să exercite o atracție irezistibilă.
Un astfel de călător este Ian Macilwain, britanic stabilit în Aberdeen, Scoția. Psihiatru timp de 30 de ani, Ian a fost fascinat încă din tinerețe de fotografie și de destinații mai puțin explorate. În 1967, la doar 18 ani, a câștigat un scuter Honda 50 într-un concurs, iar un an mai târziu și-a început aventura în Transilvania, la cârma acestui mijloc de transport. Între timp, are 75 de ani și de atunci s-a întors în România în nenumărate rânduri. În Maramureș, față de care simte un atașament aparte, a călătorit nu mai puțin de 20 de ori.
În 2015, Ian Macilwain a publicat o carte bilingvă (engleză-română), intitulată In Search of the Village Distilleries of Maramureș. A Romanian Odyssey (În căutarea distileriilor din satele Maramureșului. O odisee românească), cu o prefață semnată de faimosul William Blacker. Lucrarea explorează similitudinile dintre producția tradițională de horincă în Maramureșul contemporan și distileriile de whisky din Scoția secolului al XVIII-lea. Aceasta este doar una dintre cele nouă cărți semnate de Ian Macilwain, un autor captivat să documenteze evoluția tradițiilor și a comunităților într-o lume aflată în plin proces de modernizare.
„Mă văd ca un cronicar
al unei transformări culturale”
Când și cum a început legătura ta cu Maramureșul?
În 2008, când am făcut un tur al României alături de un grup de fotografi, am vizitat Maramureșul pentru prima dată și m-a uimit cât de puțin se schimbase peisajul rural față de prima mea călătorie în Transilvania, ca student. Un an mai târziu, întorcându-mă în Maramureș, de data aceasta singur, am ajuns la horincia unchiului gazdei mele. Atmosfera m-a fermecat, fiind parcă desprinsă dintr-un tablou medieval. În anii următori, m-am întors de nenumărate ori. O tânără din Breb mi-a fost traducătoare și ghid, deschizându-mi porțile către peste 50 de horincii, care au fost „baza de cercetare” pentru cartea mea. Totodată, mi-am găsit o pensiune confortabilă undeva la marginea Vadului Izei, unde mă cazez de câte ori vin în zonă. Dintre toate locurile, două sate mi-au rămas cel mai aproape de suflet: Breb, o destinație turistică în plină expansiune, și Valea Stejarului, o așezare retrasă, cu o liniște aparte.
Îmblânzind cazanul. Foto: Ian MacIlwain
Ce te face să revii în Maramureș? Prietenii, pasiunea pentru fotografie, nostalgia sau altceva?
Magia. Este un loc magic. E adevărat că mulți dintre prietenii pe care mi i-am făcut acolo mă motivează să mă întorc, dar ceea ce mă atrage cel mai mult este sentimentul de atemporalitate și naturalețe. Am fost fascinat să observ cum o cultură tradițională încearcă să facă față provocărilor secolului XXI. Demnitatea discretă și reziliența oamenilor sunt impresionante. Prin fotografia mea, atât în Scoția, cât și în România, am încercat să observ tocmai reacția unor culturi la astfel de provocări.
Știu că ești un călător pasionat. Există ceva unic în Maramureș, un ceva pe care nu l-ai găsit în altă parte?
În Maramureș am găsit o cultură autentică, care încearcă să se adapteze influențelor comercialului fără să-și piardă demnitatea și farmecul. Oamenii de aici, cu ospitalitatea lor firească, sunt subiecți fotografici remarcabili – naturali, fără urmă de artificialitate sau dorință de a poza. Într-o lume tot mai preocupată de imaginea de sine, acest lucru este o raritate.
Izolarea relativă și absența marilor atracții turistice au păstrat un spirit independent în această regiune. Totuși, riscul expunerii Maramureșului la o cultură kitsch, care să-i știrbească autenticitatea din interior, e tot mai real. Deși acest proces este abia la început în Maramureș, ceva de mare valoare ar putea fi pierdut. Mă văd ca un cronicar al unei transformări culturale, dornic să documentez aceste schimbări, înainte ca ele să devină ireversibile.
În 2015, ai scris o carte despre horinciile din Maramureș. Acum, după 10 ani, consideri că această carte a avut ecourile la care sperai?
Mentorul meu, renumitul editor și designer Eddie Ephraums, mi-a spus: „Nu te gândi la cartea ta ca la o modalitate de a face bani, ci ca la o carte de vizită foarte scumpă.” Cărțile deschid uși. Datorită acestei lucrări, am cunoscut oameni fascinanți, iar viața mea s-a îmbogățit considerabil.
A avut cartea un impact? E greu de spus. Într-o anumită măsură, da. Este o mărturie a unei practici culturale pe cale de dispariție. Probabil că această valoare documentară va fi mai apreciată în viitor decât este acum.
Pre-degustare. Foto: Ian Macilwain
„Când intru în Maramureș,
îmi amintesc mereu
de ce revin aici”
Ce schimbări ai observat în Maramureș în cei 16 ani de când îl vizitezi?
Dezvoltarea comercială este evidentă chiar și în satele mici. Se vorbește mult mai multă engleză, drumurile sunt mult mai bune, iar căruțele trase de boi sunt acum o raritate. Horinciile au devenit mai funcționale și mai puțin pitorești, iar horinca însăși are un viitor incert, pentru că tinerii se orientează spre alte băuturi alcoolice. Zgomotul mecanizat, atât de prezent în viața rurală din Europa de Vest, începe să fie o problemă și aici. Liniștea pe care o prețuiam atât de mult nu mai este garantată. La ultima mea vizită în Valea Stejarului, toată valea era umplută de sunetul unei motocoase, care a acoperit până și cântecul cucului. Caii nu mai au câmpurile doar pentru ei, pentru că tractoarele devin tot mai comune.
Cum ai descrie sentimentul care te încearcă atunci când te întorci în Maramureș? E dulce, amar sau dulce-amărui? Regăsești farmecul care te-a cucerit cândva sau ți se pare că aparține trecutului?
Când intru în Maramureș pe drumul dinspre Săcel, venind din Beclean, îmi amintesc mereu de ce revin aici. E un loc fermecător și unic. E drept, nu mai are acea „perfecțiune” pe care o avea cândva, însă lucrurile cu adevărat importante sunt încă acolo, doar că devin mai greu de găsit. Tot mai des însă, experiența are un gust dulce-amărui, pentru că bucuria prezentului e umbrită de tristețea nostalgică pentru ceea ce s-a pierdut recent. De exemplu, am fost la Călinești să caut horincia mea preferată, doar ca să descopăr că fusese demolată și înlocuită cu o casă nouă. C’est la vie!
Întâlnire cu Creasta Cocoșului (în imagine, Ian MacIlwain). Foto: Rada Pavel
Unii spun că Uniunea Europeană este de vină pentru pierderea modului de viață tradițional din România. Ca britanic după Brexit, cum vezi lucrurile?
Nu e doar din cauza Uniunii Europene – e și turismul, și pătrunderea marilor corporații multinaționale, unele europene, altele nu. UE le oferă tinerilor șansa de a călători și de a descoperi un mod de viață mai sofisticat. Asta le schimbă mentalitatea atunci când se întorc, dar nu întotdeauna într-un mod pozitiv.
La opt ani după Brexit, în Marea Britanie realizăm din ce în ce mai mult ce am pierdut. Oportunitățile pentru tineri sunt distruse. Toate beneficiile promise nu s-au materializat. UE are multe probleme, dar rămâne o colaborare extraordinară între diverse culturi, iar noi suntem mult mai slabi în afara acestei uniuni. Pentru noi, UE a fost un țap ispășitor convenabil. Acum oamenii realizează asta, dar e prea târziu.
Plănuiești să te întorci în Maramureș la primăvară. Ce ți-ai propus să faci în această călătorie? Sunt locuri familiare pe care vrei să le revizitezi sau speri să descoperi ceva nou?
A trebuit să anulez o călătorie anul trecut din motive de sănătate, așa că sunt foarte entuziasmat să revin, mai ales pentru a lucra cu un fotograf român care mă inspiră. Sper ca această colaborare să-mi deschidă noi perspective, dar și să mă reconecteze cu locurile cunoscute. Mă întorc mereu în Breb și Valea Stejarului, ca să „simt pulsul” schimbărilor. Și, desigur, abia aștept să-mi revăd toți prietenii.
Interviu de RADA Pavel
Pătrunde în lumea fotografiilor și scrierilor lui Ian: https://broombankpublishing.com/
