Poveștile încep îndeobște cu clasicul ”a fost odată”. Cel puțin așa scrie în cărțile mângâiate de patina catifelată a unor vremuri de odinioară. Povestea aceasta începe însă cu ”au fost odată”. Au fost odată acele jocuri din curtea blocului, ale așa-numitei generații cu cheia la gât. O generație care a trăit fără laptopuri, tablete, telefoane mobile, jocuri pe calculator.
Copii care erau fericiți să se cațere prin copaci, să mănânce cireșe amare și mere pădurețe spălate doar de ploaie. Li s-a spus generația cu cheia la gât întrucâtva și fiindcă, în vremurile cu pricina, veneau îndeobște singuri de la școală. Părinții aveau de trebăluit prin meseriile lor, ieșeau mai târziu de la slujbă decât venea copilul de la cursuri. Până să se apuce de teme – în timpul școlii – ori prin vacanțe, copiii generației cu cheia la gât aveau jocurile lor. Unele care copiilor de acum li s-ar părea comice, dintr-un alt film, cum vreți a-i zice.
Poartă între doi copaci sau între două pietre
Prin curtea blocului era larmă, mai cu seamă când se juca ”ețer”. Adică un soi de ramură juvenilă a fotbalului, cu echipe formate din doi, trei copii. Fiecare avea voie să atingă mingea o dată, nu mai mult, că altfel încălcai regulile jocului și nu te mai spălau nici o mie de scuze. Porțile erau delimitate ori între doi copaci, ori cu niște pietre, între care distanța era măsurată, gospodărește, cu pasul. Dacă cineva încerca să jumulească ceva din spiritul jocului, inevitabil intervenea spusa, după câte un gol al celor care se simțeau trădați de adversari: ”S-o arătat dreptatea!”.
Cine avea minge prin casă în acele vremuri era dorit des la joacă de tovarășii lui din curtea blocului. Erau mingi de plastic, de 16 lei, care se spărgeau degrabă după un șut într-o tufă în care creșteau, discreți, fără să supere pe nimeni, și niște trandafiri, cu țepii lor dăruiți de natura mamă. ”Boierii” copilăriei erau cei care aveau ”artex”, cum i se spunea pe atunci unei mingi de fotbal din piele, care se folosea pe stadion, la meciuri de fotbal adevărate, nu în curtea blocului. Doar că pe beton se mai julea și ”artexul”, de i se rupeau toate încheieturile. Și atunci reluai jocurile cu mingea din plastic.
Când erau prea puțini copii prin curte pentru a da ghes unui ”ețer” sau unei miuțe, se juca ”obligate”, având ca poartă cadrul metalic urâcios și ciupit de rugină pe care se băteau covoare. Stătea unul în poartă, iar ceilalți dădeau cu șpițul ori cu latul, cu ce puteau, în minge ca să câștige – ca acum la loviturile de departajare de pe stadioane, iar nu din fața blocului. Era însă bucuria unei competiții între copii care încercau să fie cei mai buni, chiar dacă la o întrecere din fața scării de bloc.
Fuga la ”castel”
”Castel” era un joc în care trebuia să țintești, de la o distanță de câțiva metri, niște pietre puse una peste alta cu un ghemotoc de minge din plastic, cam cât una de tenis – hai, fie, cu vreo doi țoli mai mare în diametru. O echipă lua mingea și trebuia să-i vâneze pe adversari, să dea cu mingea în ei și să-i scoată din joc în timp ce aceștia încercau să pună pietrele la loc. Mingea se ascundea sub tricou, se făceau tot felul de strategii de apropiere de adversar, alergări primprejur, disimulări gârlă. O bucurie mare născută din pietre mici și o minge la fel de mică. Tot o bucurie a competiției.
”Tupu”, alde de-a v-ați ascunselea, nu era un joc de care să fugi. Era prietenos ca idee, chit că-ți venea să mormăi că nu l-ai găsit la timp pe vreun amic care a avut iscusința de a se piti bine. Se iscau și pe-aici tot felul de zumzete, ba că ”n-a tupit bine”, ba că ”a tras cu ochiul”, ba că ”a numărat prea repede până la 20”. Până la urmă toată lumea se împăca întrucâtva cu toate cele, nimeni nu purta pică nimănui, iar a doua zi jocul putea fi luat de la capăt.
”Buctiș!”
Dincolo de ”tupu”, paradoxal, mai greu era cu șotronul. Deși se trasau linii clare cu o cretă ori cu o bucată de cărămidă găsită prin împrejurimi, se dădeau lupte complicate între competitori. ”Buctiș!”, se auzea de pe margine. ”N-am buctat!”, venea răspunsul. ”Ba da, am văzut!”, era contraargumentul căruia nu aveai cum să i te opui. Și de o făceai, o făceai degeaba.
În ”țară, țară, vrem ostași!” trebuia să-ți iei avânt serios ca să treci de zidul adversarilor care se țineau de mână. Pentru neștiutori, un joc prin care cineva trebuia să străpungă, prin fugă – intrare cu forța, cum vreți voi a-i spune -, linia făcută de copii care se strângeau de mâini. Unii reușeau să treacă, alții rămâneau în plasa adversarilor temeinic organizați. Sau nu neapărat organizați, cât ambițioși 🙂
Una dintre poveștile nescrise ale celor poate peste 1001 de nopți ale generației cu cheia la gât a fost și cea cu zmeul. Nu zmeul din poveștile cu Făt-Frumos, ci acela de construit. Nu existau magazine din care să-ți iei un zmeu de-a gata, trebuia să ți-l faci. Și era cumva un motiv de fală în curtea blocului să ai zmeul tău. Îl făceai din hârtie creponată, din niște nuiele, lipici și sfoară. Un zmeu de treabă mânca lipici mult, iar acesta era scump. Așa că improvizai. Făceai lipici în plus din niște apă și făină. Iar amestecul rezona perfect, dat fiind că era vorba și de hârtie creponată, care se sensibiliza la orice demers artistic. Mai greu era cu sfoara, că nu știai cam cât vrei să ți se înalțe zurliul de zmeu. Uneori se pierdea prin zare, alteori ți se încurca sfoara pe vreo coșcogea antenă de pe bloc, cum era în acele vremuri.
În loc de post-scriptum
Unii din generația cu cheia la gât jucau ping-pong cu carnetul de elev sau cu harta României din plastic (care se folosea în acele vremuri, una bleu, cu găuri mici în ea, la fiecare județ, ca să ne știm geografia). Cei din generația cu cheia la gât poate că au știut să zâmbească fără a scrâșni, doar bucurându-se de ce au avut. Vremurile s-au schimbat, de acord. Dar hai să nu uităm, dacă se poate, ceea ce înseamnă o bucurie simplă. Pe care o putem regăsi și într-un album de amintiri, dar și – cel mai important – în viața de zi cu zi.
Tiberiu Sabo
Sursa foto: pixabay.com
