KALMÁR ZOLTÁN: Toți pasionații de fotografie se întorc în locurile care i-au inspirat

Dacă ești pe Facebook și ai drag de peisajul maramureșean, sigur ai dat peste fotografiile lui. Le știi și nu te saturi de ele. Clăi risipite pe dealuri, cețuri plutind peste sate. Liniște. Un drum de țară. Se apropie o căruță încărcată cu fân. Trei găini și un cocoș trec încolonați pe lângă o casă văruită-n mieriu la ferestre. Turmă de oi sub Creasta Cocoșului. Zăpezi târzii. Dimineața devreme. O biserică veche de lemn. Încă o biserică de lemn, mai nouă. Ies aburi din nările unui cal. Iese fum pe hornul unei case.

Sunt imagini surprinse de-a lungul anilor de Kalmár Zoltán. S-au strâns peste 21 de mii de urmăritori pe facebook-ul lui, primește sute și sute de like-uri, zeci de distribuiri și tot atâtea comentarii. E, deci, vânzoleală mare, interacțiune, cum se spune. Cu toate acestea, omul din spatele aparatului de fotografiat rămâne învăluit în mister, precum peisajele sale în ceață.

Băimărean, născut și crescut, Kalmár Zoltán lucrează, încă din 1990, ca administrator al propriei firme de distribuție de cafea. Deși viața sa profesională nu are nimic în comun cu fotografia, munca îl poartă prin sate și locuri care îi servesc drept muză pentru imagini memorabile. Câteva dintre fotografiile lui au fost incluse în materiale de promovare turistică, însă nu a publicat albume și a expus o singură dată, în 2014, la Centrul Cultural Teleki, așa că online-ul rămâne sursa-i consistentă de vizibilitate.

Kalmár Zoltán nu este un om al cuvintelor. Pe facebookul lui mulțumește pentru aprecieri, răspunde câteodată, scurt, la vreo întrebare, dar nu se întinde la povești. Tocmai de aceea, satisfacția de a-l descoperi, cât de cât, prin acest interviu a fost cu atât mai mare:

Când și cum ai început să fotografiezi Maramureșul?

Am început în 2012, odată cu achiziționarea unui DSLR mai performant pentru fiica mea, Kinga. De fapt, fotografia fusese prezentă în viața mea încă din copilărie, datorită tatălui meu, care era pasionat de acest domeniu. Avea o cămăruță transformată în laborator foto, unde am învățat primii pași în developare și pregătirea fotografiilor și a diapozitivelor. A urmat apoi o perioadă lungă în care am pus aparatul foto deoparte, până în acel moment din 2012, când am redescoperit plăcerea de a fotografia.

Ai o prezență puternică pe Facebook. Ți-ai propus să ajungi la vizibilitatea asta? A fost vreo ambiție sau pur și simplu… s-a întâmplat de la sine? Sau s-a întâmplat și apoi a devenit o ambiție?

Nu mi-am propus asta. În 2017, când am creat două albume pe profilul meu – Viața la țară și Ceața de Maramu’, cu fotografii din perioada 2012-2017 – am observat un interes neașteptat față de ele. Albumele au avut mii, chiar zeci de mii de vizualizări, iar de atunci tot mai mulți oameni au început să îmi urmărească activitatea pe Facebook.

Ce îți place mai mult: momentul în care faci fotografia sau reacțiile pe care le primești online?

Când sunt pe teren și surprind fenomene naturale deosebite, nu mă gândesc la reacțiile de mai târziu. Sunt acolo, în mijlocul peisajului și trăiesc momentul. Dar, într-adevăr, reacțiile primite ulterior îmi întăresc încrederea de a continua în direcția asta.

Îmi zici despre vreo imagine surprinsă de tine care are o poveste specială în spate? Una care te-a emoționat mai altfel?

Momente frumoase fotografiate, care îmi sunt dragi, sunt multe. Dar momentele cu adevarat speciale sunt acelea când mă opresc să stau de vorbă cu oamenii de la țară care apar în imaginile mele. Niciodată nu îi abordez inainte de a-i fotografia, vreau să îi surprind în mișcarea lor naturală. Dar după câteva cadre, începem să povestim și aflu toate ofurile și bucuriile lor. Prețuiesc mult aceste conversații.

Care sunt locurile în care îți place mereu să revii pentru a le fotografia?

Cred că toți pasionații de fotografie, fie ei amatori sau profesioniști, se reîntorc în locurile care i-au inspirat. Pentru mine, un astfel de loc este satul Groape. M-a fascinat încă din 2012, de la prima mea ieșire serioasă cu aparatul foto. Aici am surprins cele mai spectaculoase momente cu ceață și lumină – este locul în care încep Cheile Lăpușului.

Lumea rurală e în continuă schimbare. Iar fotografiile tale surprind des lumea rurală. Ți s-a întâmplat să vrei să revii asupra unui subiect și să descoperi că nu mai există sau că s-a schimbat atât de mult încât nu te mai inspiră?

Schimbările sunt inevitabile. Unele dintre casele țărănești din fotografiile mele nu mai există, iar bunicuțele pe care le-am surprins odinioară s-au dus de mult. Da, e greu… parcă dispare o părticică și din tine. Cunoșteai locul, omul, poveștile. Și, dintr-o dată, toate acestea rămân doar în imagini.

În ce măsură simți că te poți considera un fotograf? Cât din tine reprezintă partea asta?

Pentru mine, fotografia rămâne un hobby, așa că nu mă consider fotograf în adevăratul sens al cuvântului. Dacă ar fi să mă exprim în procente, cred că partea asta ocupă cam 15-20% din mine.

Dincolo de fotografie, ce altceva îți place să faci? Și ce te bucură, ce te întristează?

E greu să răspund la întrebarea asta. Fotografiatul nu este pe primul loc în viața mea. Mă bucură cel mai mult nepoțica mea, Olivia. În schimb, mă întristează direcția înspre care se îndreaptă lumea asta…

Te gândești la vreun proiect mai amplu? O expoziție, un album, vreo colaborare sau preferi să rămâi un povestitor vizual discret pe Facebook?

Da, mă gândesc, la asta. Sper ca în viitorul apropiat să se întâmple și, înainte de acel moment, promit că te voi anunța despre ce este vorba.

Interviu de Rada PAVEL

Foto:

Kalmár Zoltán (fotografiile din interviu)

Alberto Cristaudi (fotografia de deschidere)

Rada Pavel este băimăreancă, absolventă de Jurnalism. Fără să fi făcut vreodată, cu adevărat, gazetărie, scrie când îi vine, sincer, fără prețiozități, despre trei categorii de lucruri: care o fascinează, care o revoltă și care o emoționează. De-a lungul anilor, s-a concentrat îndeosebi pe subiecte precum patrimoniu cultural și turism în Maramureș, iar subiectele de mai sus au fascinat-o, au revoltat-o și au emoționat-o suficient cât să îi fi servit drept muză pentru o viață.