Viața femeii din trecut nu semăna cu cea de azi, iar asta e ușor de înțeles după ce ai trecut pragul Muzeului țărăncii din Dragomrești. De altfel, este singurul muzeu din țară dedicat femeii. Obiecte de uz casnic, îmbrăcăminte, obiceiuri şi preocupări casnice sau alimentare, toate sunt recompuse în ultima casă tradiţională veche de aproape 300 de ani.
În casa – muzeul a trăit o săteancă ai cărei copii, la insistenţele folcloristului Nicoară Timiş, au acceptat să nu o dărâme şi să o lase „moştenire” generaţiilor viitoare, care au acum ocazia să vadă frânturi din viaţa de odinioară.
La intrarea în casă, o serie de obiecte vorbesc despre preocupările casnice ale femeii, dar şi obiceiuri de sărbători ori alte obiceiuri de peste an. Pe perete, o serie de măşti stau mărturie a unuia dintre cele mai vechi obiceiuri de Crăciun, al scenetei numită „Viflaimul”, în care joacă 22 de băieţi şi o fată. Apoi, pe masă sunt etalate mai multe feluri de produse din grâu. „Colacul mirilor, cum să pun pă mesă la nunţi; stolnic (pâine mare, ornată frumos,.n.r.), care se pune pă masă de Crăciun şi Anul Nou. De sărbători nu mănânci ptită ca în restul anului. Aceie nu era femeie găzdoaie, care nu avea pe masa ei un stolnic. Ai mâncat tăt anul ptită, când îi zî mare la anuʼ, mănânci ceva mai deosebit”, explică ghidul Maria Zubaşcu, o femeie din localitate, este parcă „parte din decor”. De cum intri, te întâmpină cu toate informaţiile despre istoria casei şi a locului.
Lângă masă, un dispozitiv din lemn care era folosit la prepararea piureului de cartofi, este aşezat jos. „Era coptii mulţʼ. Unu-i curăţa (cartofii, n.r.), unu-i sfărâma şi mintenaş era gata mâncarea. Să puneau şi la ptita cu cartofi”, mai spune Maria Zubaşcu, apoi explică despre vasele folosite în bucătărie.
Diferenţa dintre covată şi ciupă (termeni folosiţi în general pentru a defini o cadă mică din lemn) este cunoscută doar de localnici şi specialişti. „În covată frămânţʼ ptita. În ciupă, ciupăieşti coptiluʼ mnic. Adică vănuţă în care să face baie la coptii. Covata-i mai largă, să poţʼ să frămânţʼ, ciupa-i mai lungă, nu adâncă, ca să nu-neci coptiluʼ, că era mama sângură la ciupăit”, mai justifică ghidul.
Cuptorul, element important în casă
Încăperea principală a casei este o cameră, mare, cu un coptor, un pat, masă şi laiţe. Atât era suficient pentru toată familia, cu copii cu tot. Unelte folosite la coacerea pâinii, la manevratul jăratecului şi a tăvilor cu pâine, toate stau mărturie a unei vieţi trăite în armonie cu natura, dar apuse nu de mult, pe care bătrânii şi-o mai amintesc. Vizitatorii află ce-i cociorva sau ticlazăul, unelte folosite în gospodărie la trasul jăratecului din cuptor şi respectiv la călcatul rufelor. Majoritatea dintre peisele din casă au aparţinut familiei care a stat acolo mai multe generaţii, din 1720 şi până în 1990, când a murit ultima locatară. Alte piese au fost donate, iar altele cumpărate. „Pă cuptior durneau coptiii, că nu era numaʼ un pat în casă. Ei durneau roată, pe lăiţʼ. Lăiţâle-s dint-o sângură bârnă, băgate în părete, făcute odată cu casa. Nu au pticioare de sprijin. Era problemă cu durnituʼ, iarna. Vara era mai uşor, că durneai în poduʼ grajdului, în şopru, în căptiţă, daʼ iarna, cine nimerea pă cuptior, era fericit, că era cald”, mai povesteşte ghidul despre viața din trecut.
Mireasă, o singură dată
Interesante par o serie de cojoace şi costume populare. Pentru orice vizitator, acestea par o serie de cojoace maramureşene. Localnicii le deosebesc, însă, foarte bine. „Fiecare comună are costumuʼ ei. Primuʼ costum îi din Săcel. Al doilea îi din Sălişte, al treilea îi din Borşa. Nici înt-o comună nu te întâlneşti cu modeluʼ şi culorile di la alta. Nici la zadie, nici la tieptar, daʼ nici la camieşă”, mai spune ea.
Apoi relatează despre rochia de mireasă şi steagurile, specifice nunţilor din Maramureş şi sistemul de valori, importanţa acordată de comunitate instituţiei căsătoriei. Rochia de mirească şi steagurile pot fi folosite o sigură dată în viaţă, respectiv la prima căsătorie. „Nu ţi-a reuşită căsătoria, a doua oară nu mai meri cu cunună şi cu steag (la cununie, în biserică, n.r.). Să întâmplă şi de-aieste, daʼ te duci îmbrăcată normal. La noi nu mere nimeʼ a doua oară îmbrăcată în mireasă”, mai justifică ea.
Zestrea fetei, expusă în casă
Pentru intra în încăperea principală, îţi atrage atenţia faptul că pragul este foarte înalt, iar cel de sus, foarte jos. Asta, explică ghidul, este ca protecţie, pe de o parte pentru frig, iar pe de altă parte, pentru a împiedica pe cei mici să iasă din odaie. „Copilul mic nu poate trece peste prag, înainte de trei ani. Iar uşa e joasă, pentru a te obliga să te închini când intri în casă”, mai explică ea.
Ruda cu zestrea fetei stă mărturie a bogăţiei familiei. Cearşafurile şi cergile nu sunt aşezate în dulapuri, pentru că nu există, însă sunt expuse pe o rudă, atârnată în casă, în câte două rânduri, pentru a se descoperi toată zestrea fetei. Mărturie a faptului că în casă este fată de măritat este copacul din curte, „împodobit” cu oale şi cratiţe. „Când oala roşie e în vârf, înseamnă că e fată de măritat la casă. Cu cât îs mai multe oale, cu atâta-i mai bogată fata ş-are zestre mai multă. După ce să mărită fata, să ie oala roşie jos şi rămân vasăle la aerisit. Nu-s dulapuri, n-aveai unde le ţâne. De aici se foloseau la mâncare”, mai explică ghidul.
Casa construită la 1720, în care ultima locuitoare a fost Ileana Chiş, până în 1990, a fost transformată în muzeu în 2001 şi este singurul muzeu din ţară, dedicat femeii.
