Bisericile vechi de lemn. Nu există articol, broșură, nu există paragraf despre Maramureș care să nu le pomenească turnurile zvelte, sculpturile, picturile fascinante. Cât de bine le cunoaștem? Cât de ușor se lasă cunoscute?
Alexandru Baboș le studiază și le descifrează de 35 de ani. Arhitect, cercetător, expert în patrimoniu, este omul care de atâția ani urmărește să le înțeleagă în profunzime, le caută detaliile ascunse și le redă povestea prin cărțile și articolele sale.
Un mentor, o provocare și începutul unei călătorii
De loc din Timișoara, cu amintiri din copilărie legate de satul părinților, Cizer, județul Sălaj, a avut primul contact cu cu bisericile de lemn maramureșene la Muzeul Satului din București. Acolo a remarcat cum biserica adusă din Dragomirești se impunea peste tot ce fusese adunat în muzeu din alte părți. De văzut la ele acasă, le-a văzut pentru prima dată în 1990. A fost o provocare lansată de Ioana Cristache-Panait, istoric de artă și cunoscută cercetătoare a bisericilor de lemn din țara noastră, cea pe care o consideră mentor și care l-a îndemnat să vină în Maramureș. La vremea aceea era încă student al Universității de Arhitectură „Ion Mincu”, însă în același an avea să plece în Suedia și să se stabilească acolo. Și-a continuat studiile în arhitectură la Universitatea din Lund, unde în 2004 a devenit doctor în istoria arhitecturii.
Biserica din Sârbi Susani, drumul vechi, clopotniţa şi biserica
Descifrând vârsta bisericilor de lemn
În 1997, Alexandru Baboș și cercetătorul Ólafur Eggertsson, de la Laboratorul de Anatomia Lemnului și Dendrocronologie al Universității din Lund, au desfășurat un proiect de investigare dendrocronologică a bisericilor de lemn din Maramureșul istoric, aducând pentru prima dată în România această metodă de cercetare. Dendrocronologia furnizează date certe, independente de sursele istorice tradiționale, permițând stabilirea anului în care lemnul a fost tăiat și, astfel, determinarea vârstei bisericilor, deschizând o nouă cale de înțelegere a acestor monumente. Rezultatele cercetărilor din ’97 au fost făcute cunoscute în lucrarea Three centuries of carpentering churches. A chronological approach to the sacred wooden architecture of Maramureș, publicată în 2000 și, de atunci, constituie un reper important – chiar dacă nu cel oficial – pentru aceia care doresc să afle vârsta a 22 dintre bisericile de lemn din Maramureș: 18 dintre acestea se află încă în picioare, iar la momentul cercetării, din alte patru se mai păstrau doar fragmente, refolosite în alte construcții.
Dincolo de arhitectură: povești și emoții
Și tot de atunci, Alexandru Baboș a fost autorul multor altor cărți, studii și eseuri despre trecutul și prezentul bisericilor, itinerariile meșterilor, tehnica dulgherească, semnificația simbolurilor de pe portaluri, reconstituiri ale unor biserici dispărute. Cercetările sale din ultimii ani s-au extins dincolo de arhitectură, abordând elemente precum picturile murale și meșteșugul zugravilor de biserici, ușile împărătești și icoanele din Maramureș. Nu cred că aș greși dacă aș spune că, pentru cei pasionați de patrimoniul cultural, un nou articol semnat de Alexandru Baboș este devorat cu aceeași fascinație cu care cinefilii urmăresc sezonul proaspăt lansat al serialului preferat.
O carte, o fotografie, o copertă. Un autor: Alexandru Baboș
În prezent, este expert în ambient cultural la municipalitatea Linköping din Suedia. Când reușește să își ia liber de la proiectele de integrare și dezvoltare a patrimoniului suedez, Alexandru se reîntoarce la patrimoniul maramureșean.
Dacă vi se pare prea familiar tonul cu care mă adresez unui specialist de talia lui, e pentru că așa mi-a cerut el. De la prima noastră conversație, de acum câțiva ani, m-a rugat să-l tutuiesc. Nu are aroganța titlurilor, nici vanitatea atotștiutorului, îi place să împărtășească din cunoștințele sale și, în niciun caz, nu se consideră un erou. Întrebările și răspunsurile care urmează surprind doar o frântură din tot ce a făcut și a simțit pentru Maramureș. Căci, în 35 de ani, s-au strâns multe – proiecte, povești și, mai ales, emoții:
Cum ai descrie „ceva-ul” bisericilor de lemn ale Maramureșului care te tot îndeamnă și te cheamă să le descoperi?
Cred că e vorba de un aer pe care îl degajă: de aspirație, de prezență, de continuitate, de identitate, de conectare, pe care nu-l poate înlocui nimic de niciunde, e absolut unic.
Ai cercetat bisericile noastre cam cât pentru o viață de om. Sau chiar mai multe vieți. Unele descoperiri au fost confirmări ale unor presupuneri. Altele au fost neașteptate. Ai vrea să îmi vorbești despre cele mai neașteptate dintre ele?
Momentul care îmi vine mereu primul în minte este acela în care am descoperit sculptura de sub bolta bisericii de lemn din Breb. A fost un moment de surpriză, fascinație și bucurie profesională. Era o perioadă în care trebuia să insist peste tot pentru a primi permise scrise și încredere să pot cerceta, deoarece eram prea tânăr și necopt în ochi multora. Atunci am realizat că orice efort merită și este mai devreme sau mai târziu răsplătit. Pot adăuga inscripția bine ascunsă de pe portalul bisericii din Apșa de Jos sau procesul lent, dar ferm în care mi s-a confirmat ipoteza că meșterii au folosit un sistem de proporții în dimensionarea construcțiilor de biserici.
Biserica din Breb, detaliu decorat la bârna sub boltă
Cine sunt oamenii din Maramureș care te-au susținut cel mai mult în căutările tale și de care te-ai legat cel mai mult sufletește?
Mihai Dăncuș a fost un mentor și aproape ca un părinte, care a încurajat fiecare pas pe care l-am făcut. Găvrilă Hotico Herenta a fost meșterul alături de care am învățat foarte multe despre meseria de dulgher și despre problemele pe care le pune o construcție de biserică. Șandor Gheorghe a lui Ciâciău a fost un exemplu de răbdare, generozitate și înțelegere din partea comunităților. În ultimii ani, colaborarea cu Mihai Covaci mi-a înlesnit enorm cercetarea artei iconografice din biserici.
Au fost și oameni pe care i-ai deranjat cu munca ta? Ținând cont că cercetările în care te-ai implicat au adus la lumină adevăruri care, uneori, au răsturnat ceea ce se știa până atunci, au dat peste cap datele tradiționale.
În general caut înțelegere. Dar, uneori, a trebuit să pun întrebări incomode sau să comentez restaurări exagerate. Cele mai afectate biserici au fost cele restaurate cu bani mulți, sub umbrela prea permisivă a Comisiei Monumentelor Istorice.
M-am întrebat de mai multe ori de ce nu au fost datate dendrocronologic bisericile de lemn din Desești și Poienile Izei. Găsesc acum un prilej să îți adresez întrebarea asta.
Biserica din Desești nu e din stejar. Ólafur Eggertsson s-a concentrat pe datarea bisericilor din stejar, pentru că era mai ușor de construit o cronologie locală. Pe lângă asta, noi am prioritizat construcțiile cu mari semne de întrebare sau cu datări exacte. Biserica din Desești nu era printre ele, fiindcă stilistic și documentar, putea fi deja datată între 1775-1779.
În ceea ce privește biserica din Poienile Izei, am întâmpinat o rezistență locală la acest demers, pe care am respectat-o. Nu e bine să grăbești lucrurile acolo unde oamenii nu sunt pregătiți. Demersul poate fi reluat oricând, mai ales că sunt specialiști români pricepuți în zilele noastre. E nevoie doar de resurse și inițiativă.
„Toate marile culturi se înalță construind constant pe moștenirea păstrată”
Cum ai explica pe înțelesul tuturor de ce e important să cunoaștem trecutul bisericilor vechi de lemn? Vârsta lor, schimbările prin care au trecut. De ce ar trebui să ne preocupe astfel de informații?
Bisericile de lemn sunt o oglindă a comunităților. Sunt martorii prețioși ai trecutului și ai spațiului în care ne-am format cele mai profunde trăsături de caracter, repere morale și gusturi estetice. Ele au apărut într-un context anume și au primit forme specifice care trădează un ideal, pe care, cu un anumit efort, îl putem reconstitui. În același timp, păstrează un mesaj către generațiile viitoare, pe care îl putem descifra. Avem chiar datoria de a face asta și de a transmite acest mesaj mai departe, cât mai nealterat, celor care vin după noi. Toate marile culturi se înalță construind constant pe moștenirea păstrată, studiată și asumată.
Ieud Deal – pictura murală pe peretele sudic în pronaos
Au trecut 25 ani de când s-au publicat rezultatele cercetărilor dendrocronologice efectuate la bisericile de lemn din Maramureș. Totuși, în Lista Monumentelor Istorice, aceste date nu au fost actualizate. Rareori anii de construcție ai bisericilor menționați acolo corespund cu cei stabiliți prin datări certe. Cum vezi această situație? E vorba de nepăsare, inerție birocratică sau de altceva?
Trăim într-o lume complexă în care fiecare roată din mașinăria societății are rolul său. Cercetătorii au treaba lor, instituțiile pe a lor, enoriașii pe a lor și tot așa. Nimeni nu e rău intenționat. De obicei, ia timp să schimbi mentalități și date înrădăcinate. Apoi mai e nevoie și de resurse pentru a actualiza datele centralizate mereu în schimbare. Dacă patrimoniul nu este o prioritate pentru noi, trebuie să avem răbdare cu ceilalți pe această temă.
Când vorbim despre bisericile de lemn, ce ai spune că am pierdut iremediabil?
Cea mai presantă este pierderea meseriilor tradiționale, care s-au transmis oral și fără de care nu poți întreține profesionist monumentele. Dulgherii, fierarii, sticlarii, tâmplarii profesioniști, cu o cunoaștere a meseriilor vechi, sunt o specie aproape dispărută din spațiul romanesc.
Portalul bisericii din Sârbi Susani
Cu ce ochi vezi noile biserici de lemn construite în Maramureș?
Ele își împlinesc un rost identitar actual, dar nu le pot înlocui pe cele vechi și nu pot oferi o compensație pentru bisericile lăsate de izbeliște sau pierdute. Dacă prețuim patrimoniul, trebuie să ne concentrăm pe salvarea și cunoașterea celui real și nu a celui imaginar.
„Localnicii sunt adevărații eroi ai patrimoniului nostru”
Se vorbește des despre responsabilitatea autorităților în protejarea bisericilor de lemn. Hai să discutăm și despre ce putem face noi – localnicii, vizitatorii, cei implicați în turism – pentru a le prețui și ocroti cu adevărat.
Localnicii sunt adevărații eroi ai patrimoniului nostru cultural comun. Ei îngrijesc, veghează, se îngrijorează de destinul monumentelor. Fără ei, nu am avea nimic. Autoritățile trebuie să sprijine sistematic și consecvent instituțiile de profil, nu doar punctual. Acest lucru ar permite dezvoltarea unor programe preventive de perspectivă și performanță moderne. Turismul atrage atenția asupra valorii economice a patrimoniului și poate pune presiune pe factorii decizionali să-și dezvolte politica privind patrimoniul într-o direcție care să aducă rezultate pe termen lung, în locul unor soluții temporare cu consecințe îndoielnice.
Dacă ai avea resurse nelimitate pentru un singur proiect legat de bisericile de lemn, ce ai face?
Am un vis, de a porni un institut de cercetare și conservare a patrimoniului de lemn, în care noi încă avem o pondere importantă în Europa. Englezii au un astfel de institut, deși nu dispun de un patrimoniu atât de bogat ca al nostru.
Breb, biserica de lemn văzută din drumul Hoteniului, 1994
Rada Pavel
Fotografii de Alexandru Baboș
Foto deschidere: Cristian Covaci
Rada Pavel este băimăreancă, absolventă de Jurnalism. Fără să fi făcut vreodată, cu adevărat, gazetărie, scrie când îi vine, sincer, fără prețiozități, despre trei categorii de lucruri: care o fascinează, care o revoltă și care o emoționează. De-a lungul anilor, s-a concentrat îndeosebi pe subiecte precum patrimoniu cultural și turism în Maramureș, iar subiectele de mai sus au fascinat-o, au revoltat-o și au emoționat-o suficient cât să îi fi servit drept muză pentru o viață.
Citește și
Trenulețul copilăriei noastre
