„Copiii de azi nu se mai joacă așa cum ne jucam noi. Nu se mai amuză de lucrurile care ne distrau pe noi”. Așa se spune, nu? Ăsta e oftatul „oamenilor mari”.
Și totuși… în Baia Mare, există un loc comun al tuturor generațiilor. O distracție a copilăriei universale. O mașină a timpului. Mai exact, un trenuleț al timpului. Există un trenuleț în parc. Amuzamentul copiilor de azi, de ieri și de decenii.
Cine nu a fost cu trenulețul?
Întreabă-i pe băimărenii de 60 de ani ce amintiri au legate de tenuleț și o să îți spună că li se pare că e acolo de când lumea. Întreabă-i pe cei de 50 sau de 40 și îți vor răspunde că trenulețul era deliciul duminicilor din vacanțele de vară:
„Bunică-mea avea bunul obicei să mă ducă în parc, unde așterneam pe iarbă o pătură colorată, pe care puneam bunătăți aduse de acasă: pancove sau ciurigăi și ceva de băut, pentru ea afinată sau vișinată, iar pentru mine cacao cu lapte. Stăteam pe pătură, mâncam, povesteam, până se făcea ora la care se deschidea casieria de la trenuleț. Acolo ne îmbulzeam să luăm un bilet, doar pentru mine, după care așteptam o tură sau chiar două, să se mai risipească înghesuiala. Și de câte ori mă suiam în trenuleț, aveam senzația că merg undeva, foarte departe”, își amintește Timea, care anul trecut a împlinit 50 de ani. Întreabă-i și pe cei de 30 sau 20 dacă mergeau cu trenulețul din parc când erau mici și îți vor zice: „Normal!” Întreab-o pe Ilinca, o fetiță de 8 ani și o să îți spună că încă nu s-a plictisit de trenuleț și că cel mai mult îi place „tunelul, în care țipăm foarte mult”. Apoi îți înșiră, în ordine, desenele cu care sunt pictate vagoanele: Donald, Mikey, fetițele Powerpuff și așa mai departe.
Amintire cu o călătorie în familie (foto: Faragó Sándor)
Câteva date tehnice
Trenulețul este administrat de Serviciul Public Ambient Urban (SPAU) Baia Mare, de unde am obținut câteva date tehnice: locomotiva Diesel este de tip LDM 45A, cu motor model D-109B, marca UTB. Calea de rulare cu ecartament îngust are lungimea de 560 de metri, iar tunelul, destinat garării trenulețului, are 28 de metri lungime și este construit din elemente de beton pe structură metalică. Viteza maximă la care ajunge trenulețul este de 5,7 km/h. Tot de la SPAU am aflat numele conductorilor care au făcut parte din povestea trenulețului de-a lungul anilor, șase la număr de la începuturi și până în zilele noastre.
O a doua viață: din adâncul minei, în parc
Are ceva aparte trenulețul ăsta. Nu e rapid, nu e sofisticat, dar e parte din Baia Mare, o prezență familiară în parc încă de pe la începutul anilor ’60. Câțiva dintre băimărenii mai vârstnici spun că ar fi fost instalat aici încă din 1962. E parte din oraș chiar de mai demult decât s-ar putea crede, având o poveste adâncă, necunoscută multora dintre noi. Nu a apărut în parc din senin, ba dimpotrivă, a apărut… de sub pământ. Înainte de a deveni mijloc de distracție, trenulețul a fost folosit în minerit, ocupația istorică a orașului Baia Mare, coloana lui vertebrală.
Locomotiva, fabricată cândva la UNIO Satu Mare, aparținea odinioară Minei Săsar, sectorul minier Dealu Crucii, și a fost folosită pentru transportul minereului atât în subteran, cât și la suprafață, în timp ce vagoanele au avut ca destinație inițială transportul personalului în adâncurile minei. Într-o zi, trenulețul a căpătat o a doua viață. A fost scos la lumină, adaptat pentru agrement și pus pe șine ca să transporte copii și râsete în loc de minereu și mineri.
Prima zi cu trenulețul în 2025 (foto: Rada Pavel)
Moș Crăciun al trenulețului
Îmi aduc aminte de conductorul din copilăria mea și din copilăria multor altor generații: cu o constituție destul de firavă, care contrasta cu perciunii impunători, avea mustăți lungi, albe și o figură sobră, ca un Moș Crăciun care și-a lăsat deoparte pletele dalbe, veselia zgomotoasă și kilogramele în plus.
Numele nu îl mai știam, poate nu l-am știut niciodată, însă băimăreni cu memorie mai bună mi-au spus că îl chema Alexandru Pecar, iar foștii vecini (am ajuns și la ei cu întrebările) își amintesc că era de loc din Petrila, de pe Valea Jiului, unde lucrase în mină înainte de a ajunge în Baia Mare. Acolo s-a și întors să își petreacă ultimii ani ai vieții.
Despre Alexandru Pecar își amintește și Nora Gheție, director al SPAU timp de 30 de ani, până în 2023, când s-a pensionat: „Imaginea lui se confunda cu cea a trenulețului. Era mereu acolo, asigurându-se că totul funcționează cum trebuie și că trenulețul își continuă drumul. Timp de 45 de ani, a fost omul care a avut grijă de trenuleț, procurând piese de schimb și căutând mereu soluții pentru ca acesta să rămână pe șine”.
Tot de la Nora Gheție aflăm că trenulețul a fost preluat de SPAU după închiderea Minei Săsar, în anii ’90. De atunci, a trecut prin mai multe modificări: locomotiva a fost schimbată de două ori, iar calea de rulare a fost înlocuită acum câțiva ani.
Șinele cu povești (foto: Rada Pavel)
Chicoteli, vată de zahăr și țipete în tunel
Stelian Lăcătuș e actualul conductor, „în misiune” pe trenuleț de trei ani. Stabilim să ne întâlnim – unde altundeva decât în parc? Face un ultim test, o tură cu trenulețul înainte de începutul sezonului. Repetiția generală, cum s-ar zice. „Ce ziceți, îi dați drumul weekendul ăsta?” îl întreb. „Dacă e vreme bună, da. E totul pregătit. Dacă plouă, nu merge.” Ne uităm amândoi la prognoza meteo.
Și uite că e duminică. Nu plouă. Forfotă în jurul trenulețului. Unii părinții flutură din mâini de pe „peron”, iar copiii le răspund cu entuziasm din vagoanele colorate. Alții se îmbarcă în trenuleț alături de cei mici. Se aud chicoteli când trenul smucește brusc la plecare, iar în tunel fiecare copil simte nevoia să țipe, chiar dacă nu îi este deloc frică. Așa e ritualul, asta e tradiția. Trenul înaintează încet, cu zdrăngăneli și șuierături, printre copaci. În aer, e miros de motorină, acadele și vată de zahăr…
O poveste care merge mai departe
Îl știi de când te știi. Pe măsură ce crești, uiți de el. Îți rămâne mic. De auzit, sigur îl mai auzi când treci prin parc, însă nu-l mai vezi, nu-ți mai trezește niciun interes. Și apoi, odată ce apar în viața ta copiii, nepoții, legătura cu trenulețul din parc se reactivează. Renaște. Îți amintești de el și realizezi că a fost acolo în tot timpul ăsta, în toate deceniile. Un simbol al copilăriei fără upgrade-uri, fără ecrane. Și atâta vreme cât încă mai e acolo, se învârte pe șine și își duce povestea mai departe, pare că lumea nu s-a schimbat chiar atât de mult.
Rada Pavel
Rada Pavel este băimăreancă, absolventă de Jurnalism. Fără să fi făcut vreodată, cu adevărat, gazetărie, scrie când îi vine, sincer, fără prețiozități, despre trei categorii de lucruri: care o fascinează, care o revoltă și care o emoționează. De-a lungul anilor, s-a concentrat îndeosebi pe subiecte precum patrimoniu cultural și turism în Maramureș, iar subiectele de mai sus au fascinat-o, au revoltat-o și au emoționat-o suficient cât să îi fi servit drept muză pentru o viață.
Citește și
KALMÁR ZOLTÁN: Toți pasionații de fotografie se întorc în locurile care i-au inspirat
